N-am mai mult….

N-am mai mult
de-un suflet îngropat
într-un pumn
De pământ,
n-am mai mult
de-un gând abrupt
îmbrăcat într-un rupt
veșmânt,
n-am mai mult de-un imn tăcut
subțiat de buzele
unui mut.

N-am mai mult…

Dă-mi mai mult
De-un hoit statut,
vreau mai mult
de-un țesut de smoală,
Slut!
Aș vrea mai mult
de-un sărut defunct
de la tine, viață…

Dă-mi mai mult!

Advertisements
Featured post

Edenul de plastic

Personaje:
Adamitru
Voci din radio

( Un subsol. O lumină prinsă de tavan care ajunge foarte aproape de podea așa încât actorul o poate lua cu el. Munți de plastic care cuprind capete, trunchiuri, membre. Adamitru e gol și tine in brațe un radio. Are privirea pierdută și nu se mișcă. Din radio se aud voci.)

VOCEA I: De o oră nu se mișcă…
VOCEA II: Din contră! Mi se pare că a clipit.
VOCEA I: E gol. De ce e gol?
VOCEA III: N-are nevoie de haine, are piele.
VOCEA II: Fugi de-aici! Pielea e dezgustătoare, o străpungi și curge lichid. Când ai văzut să curgă vreodată lichid din haine?
VOCEA III: Ce ar fi să faci o mică gaură, să vedem puțin lichid?
VOCEA I : Una mică. Să mai colorăm puțin fundalul.
VOCEA II: Nu poate, nu îl lasă frica.
VOCEA III: N-are niciun pic de curaj.
VOCEA I: Are! Eu zic că are. Nu vrei să dai dovadă de puțin curaj?
ADAMITRU: Da…
( Adamitru cască )
VOCEA I: A căscat?
VOCEA II: Nu!
VOCEA I: Ba da!
VOCEA II: Îți spun sigur că nu a căscat.
VOCEA I: Ba da!
VOCEA III: Dacă a deschis gura, atunci sigur a căscat.
VOCEA I: Nu se poate! Poate a simțit nevoia să-și dezmorțească obrazul. Până la urmă are o oră de când nu se mișcă.
VOCEA II: Îți spun că a clipit…
VOCEA I: Pe naiba! Nu a clipit, dar sigur a căscat.
ADAMITRU: Nu! Nu! Nu! Am urlat! A fost un urlet mut. Sau poate surd, dacă nu l-ați auzit. Dacă eu l-am scos, dar voi nu l-ați auzit, înseamnă că s-a pierdut pe undeva. Dar dacă eu nu l-am scos, atunci nu mai este in mine. (Radioul) Aici! E aici, la voi. Vreau să-l aud. Urlați! Am zis să urlați! ( Din radio se aud urlete, Adamitru e înfricoșat). E acolo. Urletul meu e acolo. Îl vreau înapoi. Afurisiților, de ce nu vreți să-l eliberați? (Volumul crește, țipetele sunt tot mai înfricoșătoare, Adamitru începe să mângâie, speriat, radioul)
ADAMITRU: Liniște! De ce nu faceți liniște? Nu pot să mă concentrez dacă nu faceți liniște. Nu pot să muncesc. (Se ridică brusc) Trunchiuri! Trunchiurile sunt importante. ( Trage lumina după el spre mormanul de plastic) Un trunchi trebuie să fie în formă de trapez. Umerii apropiați de gât și șoldurile largi. Șoldurile largi sunt perfecte pentru a avea copii. Șolduri largi înseamnă durere puțină. (Începe să caute prin morman, alege un trunchi)
VOCEA III: Măsoară-i umerii.
VOCEA I: Sunt cam ascuțiți, înțeapă la atingere.
VOCEA III: Altul! Altul!
(Alege altul)
VOCEA II: Nu! Ăsta are burtă.
ADAMITRU: Burta e dezgustătoare. În stomacul unui om trăiesc milioane de paraziți intestinali. O întreagă civilizație: Oxiuri, limbrici, tenii. Nenorociții, se hrănesc cu interiorul tău, te consumă și nici măcar nu-ți cer permisiunea. Afară e plin de astfel de paraziți. De la cei care trăiesc în anusul universului și care provoacă mâncărimi până la cei care ajung la creier și provoacă epilepsie. Universul face din ce în ce mai des criză de epilepsie. (Către burta manechinului). Și eu și el ne-am saturat să ne scărpinăm in fund din cauza voastră. (Începe să lovească burta trunchiului de plastic până ce face o gaură destul de largă cât să-și înfigă mâna)
VOCEA I: Dar nici o urmă de lichid…
VOCEA II: Sunt acolo înăuntru. Prinde-i, strivește-i pe nenorociți.
VOCEA I: E periculos! Ăștia obișnuiesc să consume tot ce prind. Se agață de tine și nu-ți dau drumul decât după ce te-au stors bine de tot.
VOCEA III: Știi cum se spune, dacă le-ai întins o mână, trebuie să le-o întinzi și pe a doua și tot așa până, puf! (Râs isteric)
ADAMITRU: (privește prin gaura din trunchi) Au dispărut. Erau aici, înăuntru. Îi auzeam cum se hrăneau cu viață. Cum o sorbeau și râdeau, la fel ca cei de afară. Și-acum au ieșit, sunt aici, peste tot. Mă consumă, așa cum obișnuiam să-i consum și eu pe cei din jurul meu.
VOCEA I: E de rău.
VOCEA III: În ritmul ăsta suntem terminați.
VOCEA II: Ăștia când încep, nu se lasă până nu termină.
VOCEA I: E de rău.
VOCEA II: Si nici nu lasă stropi.
VOCEA I: E de rău.
(Adamitru se întinde)
ADAMITRU: E plăcut… . Să simți că ai ceva între coaste. Chiar dacă te consumă, chiar dacă te ofilește. ( Ia un cap de pe jos) Ești cam tristă. Asta pentru că n-ai coaste și ceva între ele să te încălzească. (pune capul pe pieptul lui) Auzi? E acolo ceva care încălzește. Ia spune-mi cât de mult îți dorești să simți căldură?
Sunt dispus să-ți ofer o pereche de coaste, pentru puțină companie. ( Se ridică și începe să caute prin mormanele de trunchiuri.)
VOCEA I: O pereche? Cam prea generos, nu crezi?
VOCEA III: O coastă ajunge. Așa se face de obicei.
VOCEA II: Una singură și e a ta pentru vecie.
ADAMITRU: Nu pot să-mi împart cu nesăbuință coastele oamenilor pe care nu-i cunosc. De-asta le dau dintr-astea temporare. Am toate tipurile posibile. Lungi, scurte, strânse, să țină bine căldura în interior. Am din rocă tare pentru cei cărora nu le place să se topească la temperaturi foarte ridicate. Pentru tine, domnișoară, am o pereche șlefuită de mine. Sunt extrem de fine. Le finisez mereu cu unghiile. (atașează capului trunchiul, către radio)
ADAMITRU: Cum e?
VOCEA I: Are potențial.
VOCEA III: Absolut încântător.
VOCEA II: O operă foarte abstractă
ADAMITRU: Vezi? Lumea te iubește.
VOCEA II: Totuși, parcă lipsește ceva…
VOCEA III: Nu doar ceva, ci mai multe.
VOCEA II: Așa funcționează lucrările astea abstracte.
VOCEA I: Așa e! Dai două trei indicii și restul lași la imaginația publicului.

Aromă Dumnezeiască

Personaje:

Cel cu sfoară (CS1)
Celălalt cu sfoară (CS2)
Bătrânul orb

(Un copac. Sprijinit de el stă CS1 cu o floare în mână. În dreapta și stânga sunt două grămezi. Una cu petale și cealaltă cu flori lipsite de petale. CS2 doarme undeva lângă copac. Amândoi au câte o funie în jurul gâtului.)

CS1: ( rupe câte o petală dintr-o floare) Mâine… azi… mâine… azi…mâine! Da! Mâine e bine. Poate ca o să plouă. Cel mai bine e să o faci când ploua, pentru că nu se vede cum plângi… sau cum îți uzi pantalonii. (pauză, către CS2) Hei! Trezește-te! (CS2 face un semn cu mâna ca și cum i-ar spune că vrea să fie lăsat în pace) Stimabile domn, ați vrea sa va treziți dracului odată?
CS2: Ce??
CS1: (bolnav) Sunt deshidratat!
CS2: (ironic ) Ai fost deshidratat și ieri, și alaltăieri. Ce se întâmplă cu tine? Încearcă petalele, poate a rămas rouă.
(CS1 se repede către grămada de petale și începe să le lingă, intre timp CS2 rupe o floare din pom și începe același joc de mai devreme, doar că se oprește la „azi”)
CS1: Azi?
CS2: Azi! Mâine?
CS1: Mâine! (pauză) Și? Ce mai aștepți?
CS2: Nu pot să o fac dacă nu plouă.
CS1: Ai dreptate, nu pare a fi momentul potrivit.
CS2: Tu n-ai de ce sa te plângi. Ție îți dă mereu „mâine”, în timp ce eu primesc doar „azi”
CS1: Eu zic că ar trebui să mai încerci odată.
(CS2 rupe câte o petală, același rezultat. Face același lucru cu mai multe flori, același rezultat)
CS2: De necrezut! Divinitatea își bate joc de mine! E imposibil să primesc mereu „azi”! (enervat) Doamne, dă-mi un „mâine”! Vreau și eu un „mâine”!
CS1: De ce urli? Nu te aude și nici nu te vede.
CS2: Cum adică?
CS1: E întors cu spatele! (râs isteric)
CS2: Nemernicule ! (pauză)
CS1: Simt că asta e ultima zi în care putem s-o facem… nu cred ca există un „mâine”. Poate nici noi nu existăm. Și poate că nici el nu există. L-a văzut cineva vreodată? L-a atins cineva vreodată?
CS2: (înfierbântat) L-a mirosit cineva vreodată? L-a gustat cineva vreodată?
Amândoi: (către cer) Vrem și noi sa mușcăm din trupul tău ! Vrem să bem din sângele tău! Vrem să simțim aroma Dumnezeiască!
(în timpul ăsta Bătrânul orb intră în scenă, se întinde lângă copac și adoarme. Îi curg picături de sânge din orbita goala. Observă nu îl observă)
CS2: (cu privirea către cer) Oare ce gust o fi având? Când eram mic, mama obișnuia sa facă plăcintă de mere. Crezi că e posibil ca trupul lui să aibă gust de mere?
CS1: ( aprins de ideea că Dumnezeu poate avea gust de mere) Absolut! E Atotputernicul! Poate avea orice gust dorește. Am auzit că hrănește pe oricine e destul de înfometat să ceară. Sunt unii care mănâncă și-l cârcotesc și iar mănâncă și îl vorbesc de rău.
CS2: Iar El ce zice?
CS1: El nu zice nimic. El le dă tuturor cât pot să ia.
CS2: Acolo sus la El e ca la împinge tava! (calmat dintr-o dată de ceva anume) Simți? Briza asta… are ceva aparte… îmi mângâie nările…
Amândoi: Aroma Dumnezeiască!!
CS1: Divin!
CS2: Absolut încântător!
CS1: Sincer să fiu, as mânca orice în momentul ăsta!
CS2: Ne-au mai rămas câteva petale lângă copac… (cu ochii spre cer) Ce n-aș da să fiu acum cu el… (cei doi se întorc spre copac și dau cu ochii de Bătrânul orb)
CS2: Oare e posibil?
CS1: Să te fi auzit?
CS2: Imposibil! (se repede către bătrân) Dacă ești el, lasă-mă să te gust!
CS1: Și pe mine!
Amândoi: Vrem! Vrem!
CS2: Stai! Ceva nu miroase a bine!
CS1: În ce sens?
CS2: Adică el! Nu miroase bine! Cel de sus n-ar trebui să miroasă așa, zic și eu! Ar trebui să fie mai… curat!
CS1: Ai dreptate! Ar trebui să miroasă a flori de măr! De ce nu miroși a flori de măr? Dacă erai El, acum era un miros de flori de măr în aer!
CS2: Poate a călcat în ceva, în drum spre noi. Repede! Verifică-i tălpile!
CS1: Absolut nimic!
CS2: (bec aprins deasupra capului) Cu siguranță asta e doar o deghizare! Și-a mascat mirosul ca nu cumva ceilalți înfometați să-l simtă și să-l urmărească!
CS1: Doamne, ești un geniu! (se repede la orb și-l pupă de câteva ori. Orbul nu schițează nicio mișcare, niciun sunet… doarme adânc) Doamne? De ce nu spui nimic?
CS2: Nu te bucuri că ne vezi? Noi ne bucuram, Mărite!
CS1: Da, ne bucurăm!
CS2: (puțin sceptic) Spune ceva, Doamne!
(niciun sunet din partea orbului)
CS2: Orbule! Spune-mi dacă tu ești El! Am nevoie să știu…
CS1: Pe toți dracii! Haide! Spune ceva! (disperat) As da orice să fii tu El, am nevoie să-l văd, să știu că există, cum altfel aș putea s-o fac?
CS2: Măcar de ar ploua! De nouă zile așteptăm să plouă! De nouă zile așteptăm semnul! O mică ploaie și gata, suntem acolo sus! De ce nu plânge cerul pentru noi, acum când suntem gata să o facem!? Așa ar fi normal ! Dacă tu ești Dumnezeu, Orbule, fă să plouă!
CS1: Poruncește-le îngerilor să plângă!
Amândoi: (către cer) De ce nu plângeți, mișeilor! Plângeți! Plângeți!

(stau amândoi cu bratele întinse și gurile căscate, o vreme, așteptând ploaia… nimic)

CS2: Cine ar fi crezut că e doar un simplu orb.
CS1: Dezamăgitor!
CS2: Și eu care de abia așteptam să simt nesuferitele alea de lacrimi! Și-acum ce facem?
CS1: Cum adică ce facem?
CS2: Cu el!
CS1: (pauză, urmată de un zâmbet larg) Ce-ar fi dacă l-am trimite înainte… (arată în sus) ca un porumbel! Îi legăm și un bilețel de picioare…
CS2: (scoate un bilețel din buzunarul de la pantaloni și ia cu degetul sânge de pe obrazul bătrânului) Ce scriem?
CS1: Dragă domnule Dumnezeu! Mama spunea că tu ai creat totul! Așa că mi-am zis: „Dacă el a creat totul, atunci înseamnă că tot ce există face parte din el. Absolut tot! Gândul ăsta m-a obsedat încă din copilărie. Când mergeam la frizer, mă gândeam că însuși Măritul mă tunde. Eram atât de fericit! Stând pe scaunul ăla mă simțeam de parcă stăteam chiar în brațele tale! Iubeam orice pe lumea asta, Doamne, pentru că știam că ești tu! Dar niciodată nu am reușit să te văd cu adevărat, așa că m-am hotărât să te caut și mai mult! Te-am căutat în toate, în fire de păr, pe sub pietre, în nori…
CS2: (cu un aer de aprobare) Pe sub unghii…
CS1: în vânt, în buzunare, în pantofi…
CS2: Printre gingii!
CS1: în porumbei, albine, mașini de spălat, în copaci, în flori
CS2: Da! Și în gândaci și viermi!
CS1: Și nu te-am găsit nicăieri!
CS2: Absolut în nimic! De ce te ascunzi, Doamne? Ce te sperie, de nu vrei să te arăți?
CS1: (scurtă pauză) Știi ce ne sperie pe noi?
CS2: Nu crezi că știe? E Atotștiutor!
CS1: La dracu! Normal că știe, dar vreau să-i reamintesc. Poate a uitat… e inevitabil să uiți…
CS2: Ce mă sperie pe mine, Doamne, e cutia asta neagră. Aici în cutia asta e plin de monștri! De toate felurile! și aleargă! Urlă! dau și cu picioarele!E un adevărat calvar să te ferești de bocanci toată ziua. Cel mai rău e când scuipă. Numai eu știu de câte ori m-au scuipat, pe mine, umbra mea. Când nu eram acolo, scuipau urmele pașilor mei! De unde atâta salivă în gurile lor? E o singură soluție să scap de salivă și bocanci, Doamne!
CS1: (ia bilețelul și vorbește cu el, de parcă în bucata aia de hârtie s-ar afla chiar Dumnezeu) Doamne, pot să-ți spun de ce mă tem eu? De timp! De „mâine”! Cine e? Cum e? Întotdeauna e altfel, schimbat! Te aștepți să vină, știi că vine, dar niciodată nu știi cum e! Uneori se face atât de mic încât îți intră pe sub piele și te gâdilă. E imposibil să nu razi! E senin… Uneori se umflă și se umflă, încât simți că totul o să explodeze, și tu, și universul! Alteori se ascunde atât de bine încât nici nu-ți dai seama dacă a venit sau nu. Dispare luând cu el, absolut tot. Și tu plutești într-un gol… în vid. Te zbați, încerci să scapi, dar nu poți. Nici datul din mâini nu te ajută nici datul din picioare. La tine acolo e doar veșnicie. Fără „mâine”! Mereu azi! Azi!
CS2: Da! Și fără salivă și bocanci!
CS1: Gata, orbule! Am terminat bilețelul, e momentul să-i transmiți Celui de sus mesajul! (îi pune sfoara la gât, din partea orbului nimic) Hai! Fă-ne mândri!
CS2: (șoaptă către CS1) Poate nu vrea să se ducă. (orbului) Dacă nu vrei să te duci, nu-i nimic, te trimitem noi! (râs puternic)
CS1: Hai! Ia-ți zborul! (arată către creangă, râs)
CS2: Orbule, nu glumi cu noi! Am decis că te duci înainte și Îi spui ce ne frământă, iar noi venim când plouă!
CS1: (grav) Poate că a plecat deja. Cât scriam noi bilețelul.
CS2: Imposibil! N-ar îndrăzni!
CS1: Și totuși…
CS2: Mișelul!
CS1: Ne-am pus speranțele în tine!
CS2: Aș fi fost dispus să-ți dau un ochi!
CS1: Și eu! Te-ai fi făcut cu doi ochi, exact cât îți trebuie! Spune că glumești cu noi și îți dăm ochii! (nimic de la orb)
CS2: Dă-i florile! Dă-i să mănânce! (CS1 ia un braț de petale și le aruncă pe orb) Să-ți spun un mic secret. Florile astea ne-au ținut în viață până acum. Fără ele n-am fi putut aștepta ploaia. Când mănânci din ele te transformi în particule de lumină și urci ușor către cer, până când atingi infinitul. Atunci Îl simți cel mai aproape! E ca și cum ți-ai face cuib intre coastele Lui. (în tot timpul ăsta, orbul nu reacționează)
CS1: De ce nu mănânci? După tot ce ai auzit ar fi trebuit să înfuleci florile! (pauză) La naiba! E dus de mult! E la El! Îl văd! Îi spală picioarele și râde de noi. Trădătorule!
CS2: Nemernicule! Lasă-i picioarele în pace! Nu te atinge de ele! Doamne, eu pot să ți le curăț mai bine. Eu sunt demn de picioarele tale! (se urcă în copac, leagă funia) Vin la tine, Doamne, păstrează-mi un deget!
CS1: (face același lucru) Și mie, Doamne! Un degețel!

(își dau drumul amândoi. În timp ce se zbat, încep să plângă, iar picăturile de pe obrazul lor se scurg pe capul orbului, care întinde mâinile)
Bătrânul orb: Plouă! Plouă!

Despre iubire si saltul cu parasuta

-Ce e iubirea?

-E ca atunci când sari cu parașuta. După lungi perioade de pregătire fizică și împuternicire psihică decizi să te înalți sublim printre nimbuși, ciriuși sau cumuluși( se pare că aceste cuvinte ciudate sunt de fapt diferite tipuri nori, legați între ei prin niște uși), ca mai apoi să te arunci în gol, cu capul înainte, sperând ca la final să ajungi întreg, exact de unde ai plecat, cu picioarele pe pământ.

Totuși, iubirea e mai mult decât atât. E ca atunci când la primul salt umorul instructorului atinge cote înalte(în cazul nostru altitudini) și chiar înainte să sară te întreabă:
” De cât timp sunteți instructor?”
Primele secunde sunt susținute de un strigăt prelung și o zbatere bizară din mâini. Ăsta e momentul în care ți-ai fi dorit să fii pasăre.
După alte câteva secunde, împăcat pe jumătate cu ideea, începi să te bucuri de căderea liberă (de aici și fall în love). Surprinzător, după aceste clipe, o îmbrățișare cu pământul, la vreo 70 km/h pare destul de suportabilă. Așa și cu iubirea, după ce te arunci, nu mai e cale de întoarcere, iar singurul lucru pe care poți să-l faci e să o accepți.
Când în sfârșit te-ai obișnuit cu ideea parașuta se deschide, iar tu zbori ușor peste peisaje splendide, înjurând de bucurie.

Odată ce ai atins din nou pământul, te întinzi pe iarbă, iar primul gând care îți vine în minte e că ai mai vrea odată… sau de mai multe ori.

Cam asta e iubirea.

Poem

Am strâns în palma dreaptă mănunchi de lumină,

ca să-mi șterg din frunte umbre…

si-am sters.

Și-au căzut în palma stângă,

iar eu uscat și plâns

am muscat din sfera de umbre și m-am înnegrit

Blog at WordPress.com.

Up ↑